Category: no ending story


Cineva spunea că “este timp pentru toate”, altcineva spune că toţi avem 24 de ore la dispoziţie, unii reuşesc să facă ce-şi propun alţii nici nu îndrăznesc să-şi propună pentru că nu vor să fie frustraţi pe urmă. Eu aş spune ca nu mai e timp, poate suna puţin apocaliptic, dar nu mai e timp… nu mai e timp pentru o plimbare în parc, nu mai e timp să citeşti o carte,nu mai e timp să-ţi clădeşti relaţii adevărate, nu mai e timp să-l cunoşti pe cel de lângă tine, nu mai e timp pentru tine însuţi uneori, pentru ca trăim într-o societate care se mişca mult prea repede pentru înceţii de noi. Poate te aflii printre cei care au timp, printre cei care nu şi-au pus niciodată acest gen de probleme existenţiale, te invidiez şi te compătimesc totodată.

Eu încă mă intreb cum pot să încetinesc fiecare trăire, fiecare stare, fiecare moment important din viaţa mea, când nici să ma bucur nu mai am timp. Poate aşa e viaţa de adult, când am păşit în ea însă, nu am fost avertizată, nici că nu o să mai am timp, nici că uneori o să trec « prin diferite stări fără să-mi pese de urmări. »

Si ce face omul când nu are timp? Îşi face. Poate unii din noi ne dorim prea multe pentru 24 de ore şi atunci propun să adunăm semnături să facem ziua de 48 de ore. Până atunci însă, sa rămânem realişti si să ne lăsăm inspiraţi de cei care au timp de toate:

„Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate. „

Când inima ţi-e seacă de ea şi gândul îţi fuge departe, când tăcerea răsună prea surd şi-n neştire auzi cum se sparge…

Când noaptea’i prea grea pe umeri’ţi goi.. şi luna’i un ciob nicidecum buze moi

Când ţi-e teama de tine… departe de noi…

Când inima-ţi strigă: “oamenii’s răi…fugi departe!” căci în viaţă nu’i viaţa la fel ca în carte…

Cînd  gândul se-ncâlce în gânduri uitate… şi masca se frânge în forme ciudate..

Când umbra îţi fuge, sub tălpi se topeşte

Când sufletu’ţi moare… moare de sete

Când lumea e rece şi cerul e gol…

Când mii de motive îţi spun că-i nasol

Că dragostea’i curvă, o curvă’ntr-un mall…

Când totu’i pustiu şi te simţi de decor…

E oare un suflet, un suflet mai gol?

Ei zic că…

In doi din rece se face vara…

In noi lumea nu’i chiar atat de nasoala…

Ei spun că…

Maine va fi mai bine,

Eu zic că uneori asta nu ţine de tine…

M-am oprit o clipă să-i mângâi părul şi am observat cum mă cerceta cu privirea, pentru un moment am reuşit să opresc timpul în loc şi să-i vad speranta de pe chip. Mi-a placut lucrul acesta pentru că ardeam de dorinţă să-i ofer mai mult decat o speranţă… vroiam să-i ofer  scăpare.

Dar el nu mai crede în mine, la fel cum nici eu nu credeam în el. Sunt temeri ce înăbuşesc până şi dorinţa, orice sentiment: teama de tine însuţi, teama de a nu părea ridicol, teama de a da mai mult decât primeşti, teama de esec, teama de a simţi. Pentru că a simţi înseammă a fi om şi a fi om înseamnă a fi slab.

Şi cine mai e dispus să fie slab? Cine mai e dispus azi să rişte? Să viseze? Cine mai e dispus să dea fără să primească înzecit? Cine mai crede azi că are dreptul să fie fericit?

NIMENI…

Nici macar eu: fiinta naivă, încrezătoare, o copilă, o femeie, un înger, un demon, o bestie…

Cu toate astea fiecare trăieşte propria realitate. O realitate diferită de a celorlalţi prin fapte ce nu sunt decât interpretări, prin cuvinte ce nu sunt decât dublu înţeles, prin sentimente ce nu sunt decât stări de moment…

Nu am nevoie de pretexte să cred în tine, nu am nevoie de motive să vreau să fiu langa tine şi nu am nevoie de cuvinte să îţi demonstrez ce simt… dar e greu să iubeşti o femeie ca mine.

[Youtube=http://www.youtube.com/watch?v=UijzEZ-qZwk]

De-aş putea să frâng durerea cu un zambet fals, de-aş putea să îmi recaşting încrederea din mers şi să renasc de îndată ce încep să mor…

De-aş putea să stau în lumină şi să ocolesc întunericul… de-aş putea să-mi controlez sentimentele cu raţiunea, şi lacrimile cu cuvintele…

De-aş putea să te iubesc mai mult decat te urasc… de-aş putea să te iert şi să te uit… de-aş putea închide ochii fară să-mi fie teamă când mă trezesc fără tine… de-aş putea să transform un vis în realitate…

De-as putea darui mai mult decat primesc… de-as putea fii ce vreau sa fiu… de-aş putea să-mi sculptez o masca în chip… de-aş putea să transform lacrimi în margăritare… de-aş putea să dau umbrelor viaţă…de-as putea să uit că am inimă sculptată-n gheaţă…

De-aş putea să plec….

Cu o privire seacă şi un zambet searbăd, pierdută în gânduri, rătăcită-n amintiri, ca o umbră hoinareşte pe străzile reci şi albe a unui oras prea mic pentru inima ei. Vântul îi loveste obrajii roşii şi ochii abea deschişi îşi scaldă miile de lacrimi undeva în adâncul fiinţei, căci fata gri nu-şi permite să plângă. Ea e puternică, ea merge mai departe şi cu fiecare pas încearcă să uite că oamenii sunt falşi, că oamenii sunt cruzi, că oamenii ucid suflete.

Ecoul cuvintelor care dor înca răsună când se lovesc de pereţii moi ai sufletului. Veninul lor îi stropeşte şi sufletul devine tot mai tare….aproape împietrit… de venin, de rece, de noroi. Dar speranţa apare ca o raza de cald şi o arde pe dinăuntru. În mintea ei mii de glasuri se luptă în cuvinte… ea râde isteric şi-şi dă seama că a pierdut prea mult timp… E momentul să renască, e momentul să lupte căci fiinţa divină încă îi protejează paşii.

Ea e fericită zilele astea, e puternică, ea a învăţat să creadă din nou în oameni, să-i iubească, să-i ierte. Ea ştie că vor veni alte valuri, mai mari, mai puternice, mai reci care poate o vor dărâma, o vor sufoca, dar mai ştie că va avea puterea de fiecare dată să se ridice, să lupte, să ierte, să mearga mai departe… şi asta pentru că… ea nu e singură. Cineva mereu îi poartă de grijă.