M-am oprit o clipă să-i mângâi părul şi am observat cum mă cerceta cu privirea, pentru un moment am reuşit să opresc timpul în loc şi să-i vad speranta de pe chip. Mi-a placut lucrul acesta pentru că ardeam de dorinţă să-i ofer mai mult decat o speranţă… vroiam să-i ofer  scăpare.

Dar el nu mai crede în mine, la fel cum nici eu nu credeam în el. Sunt temeri ce înăbuşesc până şi dorinţa, orice sentiment: teama de tine însuţi, teama de a nu părea ridicol, teama de a da mai mult decât primeşti, teama de esec, teama de a simţi. Pentru că a simţi înseammă a fi om şi a fi om înseamnă a fi slab.

Şi cine mai e dispus să fie slab? Cine mai e dispus azi să rişte? Să viseze? Cine mai e dispus să dea fără să primească înzecit? Cine mai crede azi că are dreptul să fie fericit?

NIMENI…

Nici macar eu: fiinta naivă, încrezătoare, o copilă, o femeie, un înger, un demon, o bestie…

Cu toate astea fiecare trăieşte propria realitate. O realitate diferită de a celorlalţi prin fapte ce nu sunt decât interpretări, prin cuvinte ce nu sunt decât dublu înţeles, prin sentimente ce nu sunt decât stări de moment…

Nu am nevoie de pretexte să cred în tine, nu am nevoie de motive să vreau să fiu langa tine şi nu am nevoie de cuvinte să îţi demonstrez ce simt… dar e greu să iubeşti o femeie ca mine.

[Youtube=http://www.youtube.com/watch?v=UijzEZ-qZwk]