Cu o privire seacă şi un zambet searbăd, pierdută în gânduri, rătăcită-n amintiri, ca o umbră hoinareşte pe străzile reci şi albe a unui oras prea mic pentru inima ei. Vântul îi loveste obrajii roşii şi ochii abea deschişi îşi scaldă miile de lacrimi undeva în adâncul fiinţei, căci fata gri nu-şi permite să plângă. Ea e puternică, ea merge mai departe şi cu fiecare pas încearcă să uite că oamenii sunt falşi, că oamenii sunt cruzi, că oamenii ucid suflete.

Ecoul cuvintelor care dor înca răsună când se lovesc de pereţii moi ai sufletului. Veninul lor îi stropeşte şi sufletul devine tot mai tare….aproape împietrit… de venin, de rece, de noroi. Dar speranţa apare ca o raza de cald şi o arde pe dinăuntru. În mintea ei mii de glasuri se luptă în cuvinte… ea râde isteric şi-şi dă seama că a pierdut prea mult timp… E momentul să renască, e momentul să lupte căci fiinţa divină încă îi protejează paşii.

Ea e fericită zilele astea, e puternică, ea a învăţat să creadă din nou în oameni, să-i iubească, să-i ierte. Ea ştie că vor veni alte valuri, mai mari, mai puternice, mai reci care poate o vor dărâma, o vor sufoca, dar mai ştie că va avea puterea de fiecare dată să se ridice, să lupte, să ierte, să mearga mai departe… şi asta pentru că… ea nu e singură. Cineva mereu îi poartă de grijă.