O adiere vie ii ravaseste mii de fire blonde, ochii negri se adancesc in praful de stele de pe marginea trotuarului. Cu privirea ca de smoala cauta o iesire. Mana alba cu cinci pete mici de rosu aprins pipaie cu grija peretele caramiziu plin de muschi ai bisericii.
O picatura ca de roua ii scapa din adancul negru. Plange. Micuta fata gri se simte pierduta intro lume prea colorata pentru faptura ei. Oamenii din jur roiesc haotic pe alei, citeste pe chipurile lor aceeasi expresie: nemurire. Ei pasesc cu incredere, uneori grabiti, cu gandurile lor, preocupati de nimicuri. Oare doar ea a descoperit taina mortii? Oare doar ea stie ca totul este efemer. Isi inclesteaza buzele moi, cu dorintele pe cerul gurii inghite sec ultima picatura de vis. Marea de oameni o agita iar …Se infurie. Si-ar fi dorit sa le invidieze nepasarea… sa le fure preocuparea pentru vid.
Se impiedica in uitare, dar in ea se naste o flacara mult prea vie… resemnare. De azi nu va mai fii la fel. Visele ei lucioase ii colorau existenta. Fata calda se inabuseste intr-un zambet timid. Cu ochii inchisi pe jumatate privea in adancul fiintei un asfintit de scrum.
Film de scurt metraj, decor de septembrie: copacii se grabesc la somn, frunzele o acopera cu un val de rosu caramiziu, pasarile atipisera de mult… doar iarba, candva verde de sub bocancii ei, se infioara de vantul tot mai puternic ce-i lovea fata de un galben palid. Cerul se inorase si picaturi de ud incep sa o imbrace.
Inchise ochii incet si odata cu toamna murea si fiinta ei veche.
Anca
9tate 
Cat de adevarat e ca oamenii sunt nepasatori si reci, furati de gandul ca trebuie sa munceasca, sa faca bani, cat mai multi bani, sa-si asigure un trai cat mai bun… lumea materiala le rapeste fiecare clipa, ei uita sa respire, sa traiasca, ei traiesc azi pentru maine ca apoi, maine sa regrete timpul pierdut de ieri… ei uita sa se uite la frunzele care cad acum imbatranite de vreme, care la primavara cresc iar, ei uita sa miroase florile si sa isi lase sufletul mangaiat de vantul racoros de toamna… ei uita sa-si lase gandurile curatate de ploaia „rece si mohorata” de toamna… si ei calca in picioare suflete delicate ale oamenilor care nu uita de astea toate…