Ne inchidem in noi, ne prefacem ca suntem…cand de fapt nu existam. Zambim pierduti construind iluzia ca suntem fericiti…uneori.

Ne lipseste curajul sa acceptam ceea ce suntem. Iluzia persoanei noastre ne orbeste.

Cand dezamagirea iti indunda sufletul parca singura barca de salvare e uitarea. Sa fiu un capitan bun, sa uit, sa sper, sa iert…Cuvinte zdrobesc cu putere ceva in mine…cuvinte…simt cum tristetea se asterne pe chip…Ma face sa ma simt stearsa, seaca, goala…

Ascund sub chipul meu tacere, caci cuvintele dor, tacerea insa ucide. Inca o speranta moarta se taraste spre drumul uitarii. Iluzii vise patate de alte negre ganduri se sting pe bolta stropita cu rosu..

Secrete, priviri in secret, rani inchise…deschise din nou..toate fac parte din viata. Azi, maine, ieri…timpul e efemer…nu tine cont de tine, de mine, de ele sentimente.

Ar fi atat de usor in viata sa ieri si sa uiti..ar fii atat de simplu sa stergi cu o carpa imbibata in dulce tot ce e amar…unii pot …altii o fac mai greu…eu fac parte din categoria celor care incearca.

S-a daramat si ultima cetate sub care ma adaposteam de furtuni….oare? Cetate formata din zambet, din el, din ploaie, din cer….iluzie poate…