Pentru a repopula pãmântul pustiit pe care, cu putin timp înainte, potopul îl curãtise de stricãciunea lui moralã, Dumnezeu nu a pãstrat decât o singurã familie, aceea a lui Noe, cãruia El îi declarase: „Te-am vãzut fãrã prihanã înaintea Mea în neamul acesta de oameni” (Gen.7,1). Si totus, în cei trei fii ai lui Noe s-a dezvoltat foarte repede aceeas mare deosebire vãzutã în lumea dinainte de potop. În Sem, Ham s Iafet, care trebuia sã fie întemeietorii neamului omenesc, se contura caracterul urmaslor lor.

Pentru un timp, urmasi lui Noe au continuat sã locuiascã prin muntii unde s-a oprit corabia. Pe mãsurã însã ce numãrul lor a crescut, apostazia a dus degrabã la despãrtire. Aceia care au dorit sã uite pe Creatorul lor s sã lepede restrângerea adusã de Legea Sa simteau o continuã plictisealã s supãrare datoritã învãtãturii si exemplului semenilor lor temãtori de Dumnezeu si, dupã un timp, au hotãrât sã se separe de cei care se închinau lui Dumnezeu. Ca urmare au pornit spre câmpia Sinear, pe malurile fluviului Eufrat. Ei au fost atras de frumusetea locului s fertilitatea solului s pe aceastã câmpie s-au hotãrât sã-s facã sãlasul.


        Aici au hotãrât sã zideascã o cetate si în ea sã înalte un turn uluitor de înalt, asa încât sã devinã o minune a lumii. Aceastã lucrare era menitã sã împiedice împrãstierea oamenilor în colonii. Dumnezeu i-a îndrumat pe oameni sã se întindã pe întreaga suprafatã a pãmântului pentru a-l popula s a-l supune; dar acesti constructori ai Babelului erau hotãrâti sã-i tinã pe toti ai lor uniti într-o societate s sã întemeieze o monarhie, care în cele din urmã sã stãpâneascã întregul pãmânt.

Astfel, cetatea lor avea sã devinã metropola unui imperiu universal; gloria ei avea sã stârneascã admiratia s omagiul lumii s sã-i facã vestiti pe întemeietorii ei. Turnul acesta magnific, ajungând pânã la cer, trebuia în adevãr sã stea ca un monument al puterii s întelepciunii constructorilor lui, perpetuând faima lor pânã la cele din urmã generatii

Locuitorii din câmpia Sinear nu credeau în legãmântul lui Dumnezeu, cã El nu va mai aduce alt potop pe pãmânt. Multi dintre ei tãgãduiau existenta lui Dumnezeu s puneau potopul pe seama unor cauze naturale. Altii credeau într-o Fiintã supremã s credeau, de asemenea, cã ea a fost aceea care a nimicit lumea dinainte de potop; s inima lor, ca s aceea a lui Cain, s-a rãsculat împotriva Lui. Unul dintre scopurile pe care le urmãreau prin construirea turnului era s acela de a avea un loc de scãpare în eventualitatea unui alt potop. Constructia urma sã aibã o înãltime mult mai mare decât s-au ridicat apele potopului, iar ei credeau cã, în felul acesta, vor fi în afara oricãrui pericol. Iar prin faptul cã aveau sã fie în stare sã se înalte pânã la nori, ei sperau cã vor putea descoperi cauzele potopului. Întreaga lucrarea avea ca scop sã înalte s mai sus mândria celor ce l-au proiectat, sã depãrteze de la Dumnezeu mintile generatiilor viitoare s sã le ducã la idolatrie.


        Când a fost partial terminat, o parte din turn a fost ocupat s folosit ca locuintã pentru ziditori; alte încãperi, splendid mobilate s împodobite, au fost închinate idolilor lor. Oamenii se bucurau de succesul lor s slãveau pe dumnezeii de argint s aur, ridicându-se împotriva Cârmuitorului cerului s al pãmântului. Deodatã însã, lucrarea, care înainta atât de bine, a fost opritã. Au fost trimis îngeri ca sã strice planurile constructorilor. Turnul ajunsese la o foarte mare înãltime s era imposibil acum pentru cei ce lucrau sus, în vârf, sã comunice în mod direct cu aceia care se aflau jos, la baza turnului; de aceea, au fost asezati oameni din loc în loc, fiecare dintre acestia sã primeascã s sã transmitã celui de mai jos ordinele cu privire la materiale sau alte directive în legãturã cu lucrarea. În timp ce vestile erau astfel duse de la unul la altul, limbajul li s-a încurcat, astfel cã se cereau materiale de care nu era nevoie s se dãdeau îndrumãri care erau adesea în contradictie cu cele ce fuseserã date. A urmat confuzie s spaimã. Întreaga lucrare s-a oprit.Nu mai putea fi vorba – mai departe – de nici un fel de armonie s conlucrare. Constructorii erau cu totul neînstare sã-s explice aceste ciudate neîntelegeri dintre ei s, în mânia s deznãdejdea lor, se acuzau unii pe altii. Alianta lor a luat sfârst în luptã s vãrsare de sânge.Fulgere din ceruri, ca o dovadã a neplãcerii lui Dumnezeu, au sfãrâmat partea de sus a turnului, aruncând-o la pãmânt. Astfel, oamenii au fost fãcuti sã simtã cã existã un Dumnezeu care domneste în ceruri. Pânã la data aceea toti oamenii au vorbit aceeas limbã; acum însã, aceia care puteau sã-s înteleagã între ei vorbirea s-au unit în douã grupe; unii au pornit într-o parte, altii în alta. „Si Domnul i-a împrãstiat de acolo pe toatã fata pãmântului” (Gen.11,8). Împrãstierea aceasta a fost mijlocul de populare a pãmântului s în acest fel s-a realizat planul lui Dumnezeu, chiar s prin mijloacele folosite de oameni spre a-l împiedica.

  
 

 

 

 Cei care se temeau de Dumnezeu strigau cãtre El ca sã intervinã. Si „Domnul S-a coborât sã vadã cetatea s turnul, pe care-l zideau fiii oamenilor” (Gen.11,5). În îndurarea Lui fatã de omenire, El a nimicit planul ziditorilor turnului s a prãbust monumentul cutezantei lor. În mila Sa le-a încurcat limbile, punând astfel o stavilã pornirii lor spre rãscoalã.

 

 Multi cautã sã facã un cer al lor prin acumularea de avutie s putere. Ei „râd s vorbesc cu rãutate de asuprire: vorbesc de sus” (Ps.73,8), cãlcând în picioare drepturile omului s dispretuind autoritatea divinã. Cei mândri pot, pentru un timp, sã fie în mare putere s pot sã aibã succes în tot ceea ce întreprind; dar pânã la urmã nu vor avea decât dezamãgire s nenorocire.
        Timpul cercetãrii lui Dumnezeu este aproape. Cel Prea Înalt va coborî sã vadã ce au zidit fiii oamenilor. Puterea Lui suveranã se va manifesta, iar lucrãrile îngâmfãrii omenesti se vor da pe fatã. „Domnul priveste din înãltimea cerurilor s vede pe toti fiii oamenilor. Din locasul locuintei Lui, El priveste pe toti locuitorii pãmântului” (Ps.33,13.14).

sursa:http://www.azsromania.org/pp/10.htm Ellen G. White