Fiecare din noi avem principii….sau cel putin opinii….sau macar aspiratii si dorinte ne-exprimate…Avem cerul deasupra..si pamantul la picioare..si nimeni si nimic nu ne poate indupleca sa credem ca noi nu avem dreptate (vorbesc despre o categorie anume de oameni)..ca poate ideile noastre sunt relative si irelevante…ca conceptul nostru de viata e cel mai probabil subiectiv…si ca DA-ul nostru se poate transforma in NU….sau invers…

Cel mai mult ma fascineaza la om increderea in propria-i fiinta. De unde se naste acest sentiment implacapil? De unde atat siguranta in cuvinte? Atata convingere in propriile fapte…

Omul…fiinta efemera…ce lasi in urma ta? Versuri? Poeme? Sunete? Descoperiri? Ganduri? Imagini? Un gol infinit in sufletele catorva? Lacrimi in ochii unora care pretind ca te-au iubit?

De ce traiesti ca un nemuritor…cand esti doar o suflare…o umbra pe pamant? Esti o clipa din infinitul de momente…si totusi actionezi ca si cum ai fi timpul propriu…

Totusi…omul nu se poate bucura de sine decat daca crede cu adevarat ca toata lumea ii apartine..ca orice suflare se invarte in jurul lui…omul nu poate trai decat daca crede cu tarie ca in urma lui ramane ceva…o prelungire a propriei fapturi…asa e omul…si nu-l condamn

„Exista 2 feluri de oameni: oameni sfinti care se considera pacatosi, si oameni pacatosi care se considera sfinti”

„Omul este pentru el insusi obiectul cel mai uimitor din natura”

” Oamenii, nefiind in stare sa infranga moartea, mizeria, ignoranta, au hotarat, pentru a fi fericiti, sa nu se mai gandeasca la aceste lucruri.”        Blaise Pascal

si totusi…cum definim OMUL?

„A spune ca OMUL este un amestec de PUTERE si de SLABICIUNE, de LUMINA si de ORBIRE, de MICIME si de GRANDOARE, nu inseamna a-i face proces…ci a-l DEFINI” Denis DIderot